Istoria fotografiei Ep. 10. - Povestea Lizucăi

Înainte de a fi artă, fotografia a fost dovadă. Un mod de a spune: „A fost aici. S-a întâmplat.”
Într-o lume plină de imagini, fotografia-document rămâne una dintre puținele care contează.
Pentru că nu încearcă să impresioneze. Doar să confirme.
Uneori, fotografia nu trebuie să fie extraordinară. Trebuie doar să fie acolo, și să arate adevărul.

Povestea Lizucăi, fotografia ca dovadă

Fusesem solicitat să țin la câteva clase un Atelier de fotografie în cadrul programului Școala altfel.

Era o oră obișnuită. O clasă mică. Clasa I.

Copii frumoși și inteligenți, poate prea inteligenți pentru vârsta lor.
Vorbeam despre fotografii, despre imagini, despre ce înseamnă „o fotografie bună” într-o lume plină de postări. O lecție interactivă.

Ridicau mâinile. Răspundeau cum știau.
Amintire. Frumoasă. Artă. Clară. Cu culori. Cu multe aprecieri.

La un moment dat, o mână s-a ridicat brusc. Energic:
Lizuca.

— Pe mine mă interesează altceva, a spus. Tare. Clar. Hotărât.

Și apoi a început să povestească. Toată clasa era cu ochii la Lizuca, nimeni nu mai scotea un sunet.

Într-o zi, în grădina lor, venise o vulpe. Nu pentru o secundă. Nu în fugă. Stătuse acolo un timp.

Lizuca se juca în grădină, o văzuse, o privise. O observase. De fapt s-au privit în liniște una pe alta. Apoi vulpea sa întors și a plecat liniștită, așa cum venise. Nu în grabă, nu în fugă.

Lizuca era singură acasă. Sora ei mai mare, Maria, cu care ar fi trebuit să fie acasă era la o colega din vecini să-i ducă o carte. Părinții erau la servici. Când le-a a povestit părinților și surorii ei, nimeni nu a crezut-o.

Au zâmbit.
Au spus că a visat.
Că și-a imaginat.

Ce să caute o vulpe în centrul Brașovului?

Lizuca s-a supărat. Nu pentru că râdeau. Ci pentru că știa că spune adevărul și nu avea cum să-l arate.

Apoi s-a uitat la mine foarte seriosă și a spus ceva ce a oprit toată discuția:

— Dacă aveam cu ce să-i fac o poză, puteam să demonstrez că nu mint. Fotografia era dovada.

Nu a spus „amintire”.
Nu a spus „frumoasă”.
Nu a spus „artă”.

A spus dovadă.

Într-o clasă plină de copii care cresc într-o lume cu milioane de imagini pe zi, o fetiță de clasa I a spus, instinctiv, adevărul fundamental al fotografiei.

Fotografia nu este despre a arăta.
Este despre a confirma că ceva a existat.

În acel moment, toată istoria fotografiei era acolo și mi sa prăbușit în cap
De la camera obscură la fotografia document a lui Niépce.
De la povestea spusă de Kodak și fotografia martor surprinsă de Leica la fotografia instant a Polaroid-ului. De la imaginile document ale războiului din Vietnam la fotografia digitală.

De la fotografia cu telefonul la fotografia din satelit.

Fiecare spunând o poveste. Fiecare fiind un document. Fiecare o dovadă.

Și aici apare ruptura.

Astăzi avem miliarde de imagini.
Dar foarte puține dovezi.

Avem fotografii făcute fără să se fi întâmplat ceva.
Avem cadre perfecte care nu spun nimic, nici o poveste.
Avem oameni care fotografiază continuu, dar nu pot demonstra nimic.

Imaginea nu mai este dovadă. Este decor.

Lizuca nu a cerut apreciere, nici atenție. Lizuca a cerut să fie crezută, să își dovedească povestea.

Lizuca, o fetiță de clasa I-a a văzut diferența, ea a intuit instinctiv ceea ce istoria fotografiei a confirmat de nenumărate ori:

În timp, imaginea nu este importantă prin frumusețe, ci prin adevărul pe care îl susține.