Povestiri fotografice - Prizonieră la castel.

17 ianuarie 2026

O poveste construită în jurul unei serii de fotografii alb-negru.
Un spațiu restrâns, o prezență feminină și o lumină care nu explică, ci delimitează.
Prizonieră la castel, este un exercițiu de privire, nu de narațiune clasică.

Nu își amintea de când se află aici. Castelul a fost mereu în jurul ei — piatră rece, arce joase, ferestre care lasă lumina să intre doar ca să o taie în bucăți egale. Nu o fascina spațiul, ci contrastul.Încăperea nu se dezvăluia dintr-odată. Se lăsa citită în porțiuni: un colț luminat, o arcadă pierdută în umbră, o fâșie de piatră care prindea soarele doar pentru o clipă. Totul era împărțit cu precizie, ca și cum cineva ar fi decis dinainte ce trebuie văzut și ce trebuie lăsat să dispară.

Ecaterina stătea aproape de fereastră, acolo unde lumina devenea tăioasă. Nu intra niciodată pe deplin. Se oprea la marginea camerei, se rupea, se întorcea înapoi. Pe chipul ei, o jumătate era clară, cealaltă se dizolva încet. Nu era o ascundere, ci o selecție.

Castelul funcționa ca un instrument optic. Pereții groși eliminau excesul. Ferestrele înguste filtrau realitatea. Nimic nu ajungea la ea întreg. Totul era redus la forme, la direcții, la intensități.

În încăperile interioare, umbrele aveau greutate. Se adunau la baza zidurilor, urcau pe obiecte, se prelungeau în colțuri unde lumina nu ajungea niciodată. Ecaterina trecea prin ele fără să le tulbure. Umbra nu o urma. O preceda

Când a ajuns la ușa mare, fierul gratiilor era rece și opac. Lumina se oprea în barele verticale, le desena conturul și se frângea mai departe. Dincolo, exteriorul nu era mai luminos — doar mai deschis. Alburi vaste, umbre subțiri, repetate.

Afară, iarna elimina culoarea. Pădurea nu oferea variații, ci ritm. Trunchiuri întunecate pe fundal deschis. Umbre lungi pe zăpadă. Un desen aproape abstract, construit din repetiții și pauze.

Ecaterina mergea încet. Silueta ei devenea un semn grafic, desprins de detaliu. Rochia deschisă prindea lumina, corpul o tăia. Umbra nu mai era un efect secundar, ci o formă egală cu ea.

S-a oprit lângă copacul căzut. Lemnul, înnegrit de timp, absorbea lumina fără să o reflecte. Era o limită clară. Dincolo de ea, totul se estompa. A ridicat privirea. Cerul nu era uniform. Era fragmentat, ca o imagine proiectată printr-un orificiu prea mic.

Castelul a reapărut în fundal, redus la volume simple. Deschis și închis. Luminat și obscur. Prezent și absent.

Ecaterina a înțeles atunci că nu exista ieșire din acest echilibru. Doar o repetiție continuă. Nu putea alege între lumină și umbră. Putea doar să se lase definită de relația dintre ele.