Istoria fotografiei Ep. 8. - Când fotografia nu se mai termină.

Trecerea la fotografia digitală a adus senzorul și posibilitatea unui control aproape total asupra imaginii.
Fotografia a devenit instantanee, reproductibilă și aparent nelimitată.
Dispariția filmului a eliminat constrângerile, dar a introdus o nouă provocare: alegerea.
În era digitală, fotografia nu mai este despre câte cadre poți face, ci despre câte alegi să faci.
Când fotografia devine infinită, atenția devine esențială.

Senzorul digital - Când fotografia nu se mai termină.

Pădurea era tăcută, dar nu goală.

Fotograful stătea nemișcat, cu spatele lipit de un trunchi rece, respirația controlată, aparatul sprijinit pe genunchi. Venise pentru el. Lupul singuratic. Îl văzuse o singură dată, cu zile în urmă, o siluetă maroniu - cenușie dispărând între copaci.

Din ziua aceea, s-a întors în fiecare dimineață. Așteptarea făcea parte din fotografie.

Între timp, senzorul vedea tot.

Declanșatorul suna des. Prea des. Peisaje scăldate în ceață. Ramuri înghețate. Lumina care cădea perfect pe o poiană goală. Aparatul înregistra fără să se plângă. Nu exista film care să se termine. Nu exista limită.

Doar un card care se umplea încet.

Fotograful știa că poate trage oricât. Știa că poate corecta mai târziu. Expunerea se putea regla. Culorile se puteau muta. Umbrele se puteau deschide. Fotografia nu mai era definitivă. Era maleabilă. Reversibilă. Infinită. Digitalul devenise prietenul fotografului.

Când lupul a apărut, nu a fost spectaculos. Nu a alergat. Nu a urlat. A ieșit dintre copaci ca o idee târzie, a stat o clipă, apoi s-a oprit. Privirea i-a traversat poiana fără grabă.

Fotograful a ridicat aparatul.

A tras o rafală.

Cinci cadre. Zece. Douăzeci. Distanța asigurată de obiectivul de 500 mm, făcea imperceptibil pentru animal sunetul declanșatorului. Senzorul Nikon-ului D750, înregistra fiecare mică variație. Fiecare mișcare de ureche. Fiecare pas. Fiecare respirație.

Lupul a dispărut la fel cum apăruse.

Abia atunci, liniștea a revenit.

Fotograful a rămas cu aparatul jos, privind ecranul. Derula imaginile. Una era puțin mișcată. Alta prea strânsă. Alta perfect expusă, dar fără tensiune. Lupul era acolo, dar nu era momentul.

A realizat ceva.

Fotografiase prea mult.

Digitalul îi dăduse control total. Dar îi furase ceva în schimb.

Greutatea fiecărui cadru. Decizia. Intenția.

Înainte, fiecare declanșare costa o poziție din film, gândeai și alegeai momentul.

Acum, fiecare declanșare era gratuită, cardul suporta o grămadă de declanșări.

Și tocmai de aceea devenea ușoară.

A doua zi, s-a întors în pădure. A fotografiat mai puțin. Mult mai puțin.

A lăsat aparatul jos. A privit. A ascultat. A așteptat fără să apese.

A doua zi a trecut fără nimic.
A treia zi, doar urme vechi în zăpadă.
A patra zi, liniște, apoi târziu, când era gata să renunțe lupul a apărut din nou, a tras un singur cadru.

Unul. Și lupul a dispărut.

Și a știut. Acel cadru era diferența dintre a fotografia mult și a fotografia bine.
Dintre a spera că unul va ieși și a decide care contează. Dintre amator și profesionist.