Istoria fotografiei Ep. 5 - Orașul nu mai stă pe loc.

In 1924 - Oscar Barnack A desenat o camera foto pentru a fi folosita impreuna cu un microscop,
utilizand un film, aceasta a devenit prima camera de 35 mm, de precizie.
A fost denumita Leica.
Aparitia pe piața a aparatelor Leica la inceputul anilor 1930 a schimbat definitiv fotografia.
Pentru prima dată, aparatul era mic, rapid și putea fi purtat în buzunar.
Fotografia a ieșit din atelier pe stradă, în mijlocul vieții reale.
Oamenii nu mai pozau forțat, momentele nu mai erau pregătite. Imaginea devenea spontană, sinceră și imprevizibilă.
Așa s-a născut fotografia de stradă modernă și fotojurnalismul, ca un martor tăcut al orașului.

Orașul nu mai stă pe loc

Parisul, orașul luminilor nu mai avea răbdare. Era anul 1930 și totul era în mișcare.

Nu mai era orașul care stătea nemișcat în fața aparatului, cu mâinile așezate cuminți și privirea fixată într-un punct. Străzile erau pline, trotuarele înguste, cafenelele revărsate pe afară. Oamenii mergeau repede, vorbeau tare, râdeau, se certau, dispăreau după colțuri.

Fotografia nu mai avea timp să fie pregătită.

Era dimineață devreme, iar lumina cobora oblic printre clădirile înalte. Un bărbat mergea încet, cu paltonul închis și gulerul ridicat. În buzunarul drept nu ținea nimic important. Doar un aparat mic, metalic, rece la atingere.

Nu semăna cu nimic din ce fusese fotografia până atunci.

Aparatul nu era o cutie. Nu era greu. Nu cerea să fie așezat pe masă. Încăpea într-o mână. Putea fi ridicat, coborât, ascuns din nou. Era o Leica.

Pentru prima dată, fotografia mergea la pas cu omul.

Nu mai trebuia să ceri voie. Nu mai trebuia să spui „nu mișcați”.

Oamenii nici nu știau că sunt fotografiați.

Traversau strada, aprindeau o țigară, se opreau să-și lege șireturile.

Orașul curgea, iar aparatul curgea odată cu el.

A ridicat aparatul instinctiv. A apăsat.
A coborât aparatul.

Totul a durat mai puțin decât o respirație.

Fotografia nu mai era un eveniment. Era o reacție.

Filmul avansa rapid. Treizeci și șase de cadre. Un lux imens pentru vremea aceea. Dar și o capcană: fiecare declanșare venea cu tentația de a trage încă una. Și încă una. Orașul oferea prea mult.

O femeie care râde.
Un bărbat care aleargă.
O umbră care taie caldarâmul în două.

Nu știa exact ce avea pe film. Nici nu avea timp să se gândească. Leica nu te lăsa să te oprești. Te obliga să mergi mai departe.

Când filmul s-a terminat, nu a fost un moment solemn. Nu a existat liniște. Doar un mic semn, o rezistență cunoscută. Aparatul a fost pus la loc în buzunar. Orașul a continuat.

A doua zi, filmul a ajuns într-un laborator. Nu mai era vorba de drumuri lungi, de poștă sau de trenuri care traversau continente. Parisul avea deja locuri unde imaginea putea fi adusă rapid la lumină. Fotografia se grăbise. Și developarea trebuia să țină pasul.

Când a primit fotografiile, le-a privit pe rând.

Unele erau tăiate prost.
Altele erau ușor mișcate.
Unele surprindeau doar jumătăți de oameni.

Totuși, unele erau bune.

Dar una era diferită.

Un bărbat traversa strada. Pasul suspendat. Umbra perfect aliniată cu corpul. Nimeni nu poza. Nimeni nu știa că acel moment urma să fie păstrat.

Pentru prima dată, fotografia nu arăta cum vor oamenii să fie văzuți. Arăta cum sunt.

A ținut fotografia în mână câteva secunde. Nu era o amintire personală. Nu era familie. Nu era vacanță. Era orașul însuși, prins fără să știe.

Fotografia devenise martor.

În acea zi, ceva se schimbase definitiv. Aparatul nu mai aștepta. Fotograful nu mai cerea voie. Imaginea nu mai era pregătită.

Fotografia ieșise pe stradă.

Și nu avea de gând să se mai întoarcă în atelier.