Istoria fotografiei Ep. 4. - Din Brașov la Kodak.

La începutul secolului XX, George Eastman, fondatorul firmei Kodak. produce prima camera foto simplificată pentru publicul general, acesta a ales numele de KODAK pentru invenția sa, pentru că se poate pronunța la fel în aproape toate limbile cunoscute. Aceste poze erau făcute de un amator, care apoi expedia aparatul la o reprezentanță Kodak, iar rezultatul venea după săptămâni sau chiar luni de zile și primea înapoi pozele imprimate și aparatul său, încărcat cu un nou film, totul pentru 10 dolari.
Succesul a fost imens. Era de ajuns să apeși un singur buton, ca să se producă magia.
Fotografia nu mai era rezervată specialiștilor, devenise accesibilă oamenilor de rând.
A fost un alt pas spre democratizarea fotografiei. Nu era nevoie de cunoștințe tehnice, ci doar de răbdare.
Fotografia nu era instantanee, ci un proces lent, aproape ritualic.
Fiecare imagine devenea astfel o dovadă rară a timpului trăit și o scrisoare către viitor.

Cum ajungeau fotografiile unui Kodak Brownie din Brașov pe masa unui laborator Kodak?

Să ne imaginăm că suntem în anul 1908.

E o dimineață rece de toamnă în Brașov, străzile sunt pietruite, tramvaiele încă nu există, iar oamenii poartă paltoane grele. Într-o casă de la marginea centrului, cineva ține în mâini un obiect mic, negru, din carton presat. Un aparat foto Kodak Brownie.

În interiorul lui se află amintiri.

Când rotița nu a mai vrut să se învârtă, a știut, filmul se terminase!

Nu era un sunet, ci absența lui. Un refuz mic, mecanic, care spunea că tot ce fusese prins în cutia aceea neagră nu mai putea fi atins, știa perfect ce să nu facă, să nu deschidă cutia.

Aparatul era simplu. O cutie de carton presat, îmbrăcată în material negru, cu o fereastră mică de sticlă în față. Un Kodak Brownie nr. 2. Nu cerea nimic de la tine — doar să fii acolo și să apeși, așa cum spunea reclama de la Kodak.

În Brașovul anului 1908, fotografia nu se termina când apăsai pe buton. Abia atunci începea aventura.

A doua zi dimineață, Brașovul se trezea încet. A pornit pe jos, cu aparatul ținut aproape de piept. Nu exista un „sediu Kodak”. Kodak nu era un loc. Nu exista o clădire mare cu firmă luminoasă.
Kodak— era o rețea, era o promisiune.

Atelierul foto se afla pe o stradă laterală. În vitrină, portrete vechi, priviri serioase, rame grele. Înăuntru mirosea a chimicale și hârtie umedă. Fotografii știau deja ce urmează.

A pus aparatul pe tejghea.

— Bună dimineața! S-a terminat filmul.

Omul a dat din cap, poate ca semn de salut, poate o confirmare că a înțeles problema. Nu a deschis camera. Nimeni nu o făcea. Lumina ar fi distrus totul. A notat ceva într-un registru gros și a împachetat aparatul cu grijă.

Din acel moment, imaginile nu-i mai aparțineau. Aici începea așteptarea.

Filmele realizate în atelierul foto erau developate chiar acolo, într-o cameră mică, întunecată. Dar Kodak, era trimis mai departe. Cu trenul. Cu poșta. Spre Viena. Spre Budapesta. Sau chiar spre un laborator mare al companiei Kodak, unde cineva care probabil nu auzise niciodată de Brașov urma să decidă cât timp va sta hârtia în revelator. De la reprezentanțele Kodak din Viena sau Budapesta se întorceau în câteva săptămâni, dacă treceau oceanul pâna la sediul Kodak din Rochester, New York, putea dura chiar luni.

Pentru el, nu conta unde ajungeau. Conta doar că plecaseră.

Zilele de așteptare aveau o greutate aparte. Nu știa câte cadre ieșiseră. Brownie-ul nu număra pentru tine. Te opreai când filmul nu mai voia să înainteze. Atunci știai că ai tras ultimul cadru, fără să-l vezi vreodată.

Fotografiile reveneau mai clare în minte cu fiecare zi care trecea. Poate prea clare. Devenea tot mai nerăbdător să vadă rezultatele.

Zilele treceau una câte una. Într-o zi a căzut zăpada. Apoi, într-o seară un copil a bătut la ușă.

— Bună seara, sunteți chemat la atelierul foto când aveți timp.

Așteptarea se sfârșise. A doua zi dimineața porni. Cu toate că străzile erau înzăpezite, atelierul părea același. Pe tejghea îl aștepta aparatul încărcat cu o rolă nouă de film și un plic. Hârtie groasă. Printuri mici, mate.

Unele erau ratate. Mișcate. Încadrate strâmb.

Așa era fotografia atunci. Nu promitea nimic.

Dar una a rezistat.

Lumina. Copiii. Umbra casei. Totul era acolo, fixat pe hârtie. Exact ceea ce văzuse.

Imaginea făcuse drumul complet: fusese expusă, ascunsă, transportată, revelată, spălată, uscată.

Trecuse prin mâini străine și camere fără ferestre.

Aparatul era din nou încărcat. Film nou. Gata de plecare. Ca și cum nimic nu se întâmplase.

Dar se întâmplase totul.

Fotografia nu mai era doar un moment. Era un obiect, o dovadă. Ceva ce putea fi ținut în mână și păstrat într-un sertar.

În seara aceea, a pus fotografia deoparte, cu grijă. Știa că peste ani, cineva o va găsi și va întreba: „Unde a fost făcută, cine este în fotografie?”

Nu va ști nimic despre drum.

Despre atelier.

Despre poștă.

Despre așteptare.

Dar fotografia va fi acolo.

Ca o scrisoare trimisă de demult.

Și ajunsă, în sfârșit, la destinație, ca să spună o poveste.