Povestiri fotografice - Ce nu se vede la o curățare!

Au fost multe intervenții de-a lungul timpului — unele simple, altele complicate. Dar, din când în când, apare câte un caz care te obligă să te oprești puțin și să te întrebi de ce faci, de fapt, ceea ce faci.

Mă aflam la primul meu studio. Era o zi caldă de vară. A venit un om cu un DSLR pentru curățare. Mi-a spus că aparatul fusese dat împrumut unui vecin și că l-a primit înapoi exact așa cum l-a adus. Ținea în mână o pungă albă de plastic, tip „maieu”, din cele care se vând la alimentară.

A deschis punga și a scos aparatul. Am încremenit.

Aparatul nu avea obiectiv, iar camera obscură era practic plină de pământ, resturi de iarbă și fire de păr de animal — păr de cerb sau de ciută, nu aș putea spune exact. Era genul de contaminare pe care nu o vezi decât dacă aparatul a ajuns într-un mediu în care nu avea ce căuta. Am crezut că e o glumă. Arăta efectiv de parcă cineva săpase cu el în grădină.

În momentul acela mi-am dat seama că nu va fi o curățare normală. Și am decis, fără să stau prea mult pe gânduri, că aparatul trebuie salvat. Nu cosmetizat. Nu „să meargă”. Ci curățat complet, corect, fără compromisuri.

Știam că va fi mult de lucru. Știam că voi consuma o grămadă de materiale și că, vrând-nevrând, va trebui să cer mai mult decât contravaloarea unei simple curățări. L-am informat despre acest lucru și a fost cu totul de acord.

Au urmat două zile de muncă. Opt ore pe zi. Curățare etapă cu etapă, pauze, verificări, reluări. Am consumat materiale și soluții într-un ritm care, sincer, la un moment dat nu mai conta. Mi-am dat seama că doar costul materialelor depășea cu mult ceea ce estimasem inițial. Nici nu mai vorbesc despre timp, atenție, stres sau riscul asumat.

Dar, în acel punct, nu mai era vorba despre bani.

Era vorba despre un aparat care fusese tratat prost și care depindea, în momentul acela, de cât de corect urma să fie făcută intervenția.

Mi-a părut rău de om. În sensul în care înțelegi că cineva și-a pus încrederea într-un obiect care a fost distrus de neglijența altcuiva. Așa că, după ce aparatul a fost adus într-o stare impecabilă, am decis să cer un preț simbolic. Echivalentul a trei curățări de senzor. Deși doar materialele consumate costau cu mult mai mult.

Nimic care să reflecte realitatea muncii depuse, ci doar un prag decent. Rezonabil.

Când a venit să ridice aparatul, era exact așa cum mi-am propus să fie: curat, funcțional, fără urme ale dezastrului inițial. I-am spus prețul.

Reacția a fost scurtă și rece:
„E mult.”

În acel moment am înțeles că problema nu era banii.

Era lipsa totală de interes pentru ce a însemnat, de fapt, intervenția. Pentru timp, pentru efort, pentru responsabilitate, pentru materialele consumate.

Am luat o decizie de moment.

I-am dat aparatul înapoi fără niciun cost. Dar i-am spus, calm, privindu-l în ochi, să nu mai vină la mine niciodată.

Nu pentru că munca m-ar fi deranjat.
Nu pentru că nu mi-aș fi asumat intervenția.

Ci pentru că, atunci când pui suflet în ceea ce faci și singurul lucru care contează pentru celălalt este că „e mult”, fără să știe ce înseamnă acel „mult”, e clar că limitele trebuie trasate.

Nu ca pedeapsă.
Ci ca protecție.

Am curățat aparatul. Practic, l-am salvat. Asta mi-am propus și asta am făcut. Pentru mine a fost o provocare. Dar am ales să nu salvez și o relație cu un client în care nu exista nicio bază.

Uneori, cea mai grea intervenție nu este cea tehnică.

Este cea în care alegi să faci lucrurile așa cum le faci — pentru tine.